sâmbătă, 16 aprilie 2011

Vedere de pe Centură. Bomba cu hidrogen a explodat în Parlamentul European

Vedere de pe Centură

Bomba cu hidrogen a explodat în Parlamentul European

În sfârşit, s-a adeverit ceea ce unii ştiam demult: că Adrian Severin este un băiat aşa minunat, care numai la binele patriei noastre nu se gândeşte. Este un dialectician al şpăgii fiindcă ne-a asigurat că nu e singurul de la Bruxelles, care pune botul.
Toate ca toate, dar să fii prostit de nişte puştani de la “Sunday Times”, care s-au dat lobbyşti, este inepţie cu premeditare. Pus într-o situaţie atât de penibilă, el îşi mai poate găsi mântuirea numai dacă reciteşte “Anti-Dühring”. Ştie el de ce.
Nu Parlamentul European îi plăteşte leafa de 190.000 de euro pe an Bursucului Veninos. Parlamentul European nu are bani. Tot din România vin acei bani, în timp ce atâţia oameni nu au cu ce cumpăra o pâine. Educat în aceeaşi şcoală subţire a lui Adrian Năstase, Adrian Severin a luat foc cu gura:
«Este o porcărie extraordinară. Am semnat un contract de consultanţă cu pretinşii reprezentanţi ai acestei firme, dar acesta nu prevedea depunerea vreunui amendament. Contractele de consultanţă sunt legale şi relativ uzuale în Parlamentul European, şi prin asta nu am încălcat nicio lege. Nu am depus niciun amendament!"
S-a aflat însă ulterior ce le trimitea Adrian Severin-Skvoznikov pe e-mail pretinşilor lobbyşti:
„Vă anunţ că modificarea dorită de către dumneavoastră a fost făcută. Vă trimit deci o factură de 12.000 de euro pentru servicii de consultanţă în ceea ce priveşte modificarea codului din Directiva 94/19/CE, Directiva 2009/14/CE".
Individul a avut tăria opiniei să afirme că l-a lucrat Martin Schulz, şeful socialiştilor, fiindcă se temea că-i va lua locul.


Procurorii trebuie să-l ancheteze pe Adrian Severin şi pentru negocierea Tratatului cu Ucraina!

Personajul dădea semne de inteligenţă scăpărătoare încă de pe când lupta contra excesului de hidrogen în apă. A venit un alt scandal provocat de acelaşi neuron stingher: “Lista lui Severin”. Personajul pretindea că ştie vreo zece spioni români, care fac jocurile unor puteri străine. Erau şi ziarişti pe-acolo. Spre surprinderea noastră, procurorii nu l-au strâns cu uşa ca să spună despre cine era vorba. Să ştim şi noi pe cine plătim să falsifice legi în Parlament. În fond, spionajul contra României ţinea de securitatea naţională.
Cea mai gravă faptă a lui Adrian Severin a fost negocierea strâmbă a Tratatului cu Ucraina. Acolo miza era uriaşă, comparativ cu o lege birocratică din Parlamentul European. Nu avem dovezi că a fost mituit de ucraineni să procedeze aşa, dar acum suspiciunea planează asupra lui şi în acest dosar îngropat adânc. “Pentru aderarea la NATO...”
Iar dacă pentru 12.000 de euro a putut să coboare atât de mult, adică acolo unde-i este locul, ce ticăloşie era în stare Adrian Severin să facă dacă i se oferea un milion de dolari?
Deputatul italian Francesco Speroni de la Liga Nordului va întocmi raportul de ridicare a imunităţii lui Adrian Severin din Parlamentul European. Poate îl trimite la Guantanamo.
Până se lămuresc lucrurile, a fost dat afară de la socialişti şi trimis să stea pe locul nr.777 lângă Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor. Războinicu Luminii l-a avertizat să nu stea pe acel scaun fiindcă 777 este număr biblic: simbolizează perfecţiunea Sfintei Treimi.
Păi Severin ar fi în stare să întoarcă pe dos şi procesul lui Hristos, de la Caiafa la Ana.



„Flexibilitatea morală” a românilor

Pentru mine, mareea de spume informative de la WikiLeaks nu este neapărat o revelaţie. Nu m-a surprins că un ambasador american, oriunde ar fi trimis, notează scrupulos ce fel de pantofi are intelocutorul pe care l-a invitat la masă şi ce poşetă poartă amanta lui. Un ambasador este un securist cu ştaif şi e normal să-şi facă treaba. Orice detaliu din viaţa unui politician sau om de afaceri important din ţara-gazdă este important pentru el. Trimite nota la Departamentul de Stat, acolo detaliile se procesează împreună cu alte informaţii, se coroborează apoi pentru a oferi o imagine cât mai apropiată de realitate pentru portretul omului de care se interesează. Pentru asta există calculatoare cu memorie puternică, să bagi acolo tot mapamondul. Nu se şite niciodată la ce foloseşte un detaliu mărunt.
Nu mă mir nici că-i interesau amprentele oficialilor români, numărul de cont, fie că se aflau la putere sau nu. Americanii, la fel ca toţi diplomaţii lumii, lucrează cu materialul clientului. Şi nu trebuie condamnaţi pentru asta.
Nu mă surprinde nici că super-puterea lumii îşi permite luxul să lucreze neglijent cu informaţii atât de delicate şi care pot arunca o altă pată pe chipul Americii. Cum s-a şi întâmplat. Scaraoski şi-a băgat coada în softul cu informaţii şi lumea a sărit în aer. Nu mă mir nici că tot scandalul a putut să plesnească şi nu m-aş minuna nici dacă Julian Assange ar lua Premiul Nobel pentru contribuţia lui la continuarea politicii de „glasnosti” a lui Mihail Gorbaciov.
M-a frapat însă teribil de neplăcut o generalizare nedreaptă la adresa românilor, o caracterizare notată cu răceala ofiţerului de informaţii. Vorbind despre Mircea Geoană, care şi-a trădat colegii de partid şi i-a turnat la Înalta Poartă, securistul notează: „Pentru unii, Mircea Geoană este un hibrid neverosimil între mecanica de tip american şi flexibilitatea morală românească”.
Să ne oprim puţin asupra enunţului. Nu ne interesează personajul în sine aici. Că e bântuit de „flacăra violet” nu mai importă. Este un om mort în politică. Că Mircea Geoană a adoptat „mecanica de tip american”
s-a văzut în campania electorală în gesturi, în limbaj. Era obsedat de Obama... De aceea, eu cred că Tataie ar trebui supranumit „Ion Gură-de-Aur”.
De ce personajul ar fi însă tipic pentru „flexibilitatea morală românească”? Această generalizare la adresa românilor este o jignire impardonabilă la adresa românilor. Nu m-ar fi preocupat dacă o auzeam din partea ruşilor, a ucrainenilor, a ungurilor. Dar americanii pot gândi – prin elitele lor – în acest mod despre noi? De ce am avea noi morala mai „flexibilă” decât a lor? Nu vreau să umblu la exemple istorice, mai vechi sau mai noi.
Faptul că politicieni de rang înalt, unii cu pretenţii, ca Vasile Blaga (!), s-au dus şi şi-au turnat conaţionalii la o ambasadă – nu importă care! – nu-i poate permite unui ambasador, fie el şi american, să insulte o naţiune întreagă. Sigur, au fost mulţi care au turnat, inclusiv jurnalişti, şi tot nu este justificată generalizarea.
I-am privit cu multă reticenţă pe cei care urlau în Piaţa Universităţii din Bucureşti: „Cine-a stat cinci ani la ruşi nu poate gândi ca Bush!” Uite cum gândesc alde Bush! Dar eu nu vreau să generalizez fiindcă America este fabuloasă. Însă este la fel de dezonorant să torni la ruşi sau la americani.
L-am văzut şi pe Marian Lupu cum se preţăluia singur în faţa ambasadorului american, fiindcă – nu aşa? – Voronin i-a dat pe tavă 10 milioane de dolari numai să voteze un preşedinte comunist.
De unde certitudinea mea că Marian Lupu chiar este român, cu toate că el pretinde că are gândire politică de moldovan...
Şi tot WikiLeaks ne ajută să aflăm ce planuri croiau comuniştii lui Voronin cu partenerii lor de la Kiev: să renunţe la Transnistria în favoarea Ucrainei şi să facă unirea cu România. Ţara nou formată se va numi Roma-Nova! Ştiut fiind că multe popoare occidentale, cu gândire „corectă politic”, au adoptat barbarismul „Roma” pentru numele ţiganilor...
Proiectul ar trebui discutat.
Oare merită cedată Transnistria pentru a intra în Uniunea Europeană?
Cum s-ar comporta Ucraina dacă i se oferă pe daiboj un alt teritoriu la care doar visează?
Ce ar face Kievul dacă am cere nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, în schimbul Transnistriei?
Ce ar face Rusia?
Ar fi bun de urmat modelul cipriot de aderare la UE?
Sau unirea este singura variantă de aderare certă la Uniunea Europeană pentru cele şase judeţe din Basarabia?
Putem purta acest dialog deschis, iar diplomaţii americani pot să-şi ia notiţe.
WikiLeaks este un fenomen irepetabil fără ordin...


Berlinul a jucat pe mâna Moscovei, contra Chişinăului şi a Bucureştiului

Până la urmă, WikiLeaks s-a dovedit o mină de aur. Mulţi lideri politici mondiali au avut mari surprize să constate ce imagine aveau printre diplomaţii americani. Unul din cei mai dezamăgiţi a fost Vladimir Putin, dar a trecut cu bine testul indiferenţei.
Totuşi, Gerhard Shroeder, prietenul lui Putin şi cancelar al Germaniei, apare într-o ipostază jenantă: a jucat pe mâna Moscovei, contra Chişinăului şi a Bucureştiului. În anul 2005, Traian Băsescu era hotărât “să profite de momentul oportun pentru a da un impuls pentru reglementarea conflictului îngheţat dintre Republica Moldova şi Transnistria", arată o telegramă publicată de WikiLeaks.
Într-un mesaj trimis în 2005 la Washington, de la Ambasada SUA din Bucureşti, se menţiona intenţia autorităţilor române de a înceta să mai joace un rol pasiv în relaţiile cu R. Moldova şi în procesul de reglementare de pe Nistru. "Iar la întoarcerea de la consultaţiile de la Berlin, Băsescu a comunicat reprezentanţilor Ambasadei SUA că Gerhard Schroeder, cancelarul Germaniei, nu a vrut în ruptul capului să susţină niciun fel de propuneri referitoare la Republica Moldova şi Transnistria. Băsescu a afirmat că i-a răspuns lui Schroeder în acest sens că el va rezolva această problemă cu americanii, iar Germaniei n-o să-i placă", se menţiona în documentul Ambasadei SUA din România.
Reamintim că, anterior, acelaşi site WikiLeaks a comunicat că România şi-a manifestat dorinţa de a intra în formatul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrean în 2008, prin intermediul UE şi SUA.
Este de remarcat faptul că, până de curând, oficialii de top din România şi-au exprimat în repetate rânduri dorinţa de a conecta Bucureştiul la reglementarea conflictului de pe Nistru.Cu toate acestea, pe 25 noiembrie 2010, Teodor Baconschi, ministrul de Externe al României, a declarat că Bucureştiul participă la procesul de reglementare a conflictului transnistrean numai în calitate de membru al Uniunii Europene. Baconschi a mai declarat că, în locul mecanismului actual de menţinere a păcii de pe Nistrru, trebuie să vină forţe internaţionale de menţinere a păcii, sub egida Uniunii Europene.
În acest caz, diplomatul român a adăugat că "România nu este interesată să ia parte la modificarea componenţei forţelor de menţinere a păcii."
Este evident de ce Bucureştiul nu mai insista să mai participle la negocierile pentru Transnistria. Presiunea venea din alte capitale mai importante. Berlinul a făcut servicii importante Moscovei, inclusiv pe teren politic. Desigur, în virtutea inerţiei unei mai vechi atracţii.
Prin urmare, Gerhard Schroeder a fost admis pe post de consilier la Gazprom pe o leafă pentru care l-ar invidia orice cancelar de la Bismarck încoace. El a pledat pentru Nord Stream, dar se vede că erau şi mize politice, la fel de importante pentru Kremlin.
În consecinţă, din perspectiva lui Schroeder (a se citi Putin), Chişinăul trebuia să rămână singur în faţa celor trei adversari ireconciliabili: Moscova, Tiraspolul şi Kievul. Este clar că basarabenii nu au nicio şansă într-un asemenea context ostil, în care UE şi SUA trebuie să aibă doar rol decorativ, de “observatori”.
România nu trebuie să participe la tratative!
Chiar dacă, în Transnistria, majoritatea relativă o formează românii. Chiar dacă mulţi transnistreni au deja cetăţenia română.
Şi România a cedat presiunilor: nu va participa. Dacă asistăm la o asemenea schimbare de atitudine la Bucureşti, putem presupune că s-a schimbat ceva la Berlin, după venirea doamnei Angela Merkel pe fotoliul de cancelar? Tocmai pornind de la această realitate, înclin să cred că nu.
Şi atunci, trebuie văzută într-o cu totul altă lumină declaraţia surprinzătoare atunci din partea preşedintelui rus Dmitri Medvedev la Deauville, după întâlnirea cu Anegla Merkel şi Nicolas Sarkozy. Medvedev a spus că succesul negocierilor pentru reglemntarea conflictului tarnsnistrean depinde nu numai de poziţia Rusiei, Republicii Moldova, Transnistriei şi a Uniunii Europene, dar şi de poziţia României, ceea ce a fost receptat ca o invitaţie la participarea Bucureştiului la procesul de negocieri.
De unde şi până unde această declaraţie, dacă România tocmai acceptase rămânerea în umbră, deşi este îndreptăţită să ia parte la tratative, cel puţin la fel de mult ca Ucraina şi Rusia? Şi atunci, vorba răspicată a lui Medvedev trebuie citită în altă cheie. Era prea sigur de el, nu era iritat defel. Iar declaraţia a sunat mai degrabă ca un avertisment. Cum să depindă viitorul negocierilor de România, dacă nu se află în miezul evenimentelor? Simplu, Germania şi Franţa vor cere României detaşarea totală de Republica Moldova, chiar semnarea unui pretins “tratat politic de bază”, o nouă garanţie pentru Rusia că unirea nu se va mai face niciodată şi că trupele ruseşti pot să-şi facă mendrele pe Nistru o veşnicie. Aceasta este obsesia Kremlinului, iar Berlinul a intrat probabil în acest joc.
Pentru noi toţi, eu sper să mă înşel.
România se va bate însă pentru a-i sprijini pe românii din Basarabia, iar telegrama WikiLeaks a reţinut esenţialul. Ce ochi trebuie să fi făcut Schroeder când preşedintele român i-a spus verde în faţă că “va rezolva problema cu americanii”?


Ruşii iar au dat cu mămăliga în geamul Poloniei

Între Moscova şi Varşovia, există o relaţie de tip biblic. Cain şi Abel repetă mereu aceeaşi tragedie. Diferă doar decorul.
La 10 aprilie, s-a comemorat un an de la prăbuşirea avionului prezidenţial polonez lângă Smolensk. În urma tragediei, au murit atunci 96 de oameni, inclusiv preşedintele polonez Lech Kaczynski, soţia lui şi mulţi politicieni şi ofiţeri de rang înalt. Delegaţia se îndrepta spre Katîni pentru a omagia memoria cetăţenilor polonezi, împuşcaţi de agenţii NKVD, din ordinul lui Stalin, în primăvara anului 1940.
În dimineaţa zilei de 10 aprilie 2011, o delegaţie poloneză, condusă de Anna Bronislava Komorovska, soţia actualului preşedinte polonez, a vizitat locul tragediei. Preşedintele Poloniei a venit şi el la Smolensk, pe 11 aprilie, pentru a se întâlni acolo cu preşedintele rus Dmitri Medvedev.
Cu toate acestea, vizita a fost umbrită de un nou scandal. În primul rând, pentru că preşedintele polonez nu a venit la pont să depună flori la meorialul celor pieriţi. Cauza acestui gest a fost aceea că autorităţile ruse de la Smolensk au înlocuit pe furiş pe 9 aprilie placa de pe monumentul victimelor catastrofei. Pe placa pusă de rudele celor morţi, scria în limba poloneză că "preşedintele Kaczynski a murit în drum spre a 70-a aniversare a genocidului sovietic împotriva ofiţerilor din armata poloneză, care fuseseră luaţi prizonieri". Acum, textul de pe placa nouă este scris în două limbi - în rusă şi în poloneză. Inscripţia se referă numai la catastrofa aviatică şi nu pomeneşte de cei împuşcaţi la Katîni.
"Noi credem că este o soluţie foarte proastă. Ne aşteptam la mai multă sensibilitate... Considerăm că aceste lucruri vor afecta atmosfera zilei. Aceste măsuri, care nu au fost convenite cu partea poloneză, afectează relaţiile dintre cele două popoare care se află în doliu", a precizat Martin Bosatsky, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Varşovia.
"Eu sunt pur şi simplu şocată. Acest incident a subminat încrederea noastră în ruşi... Eu cred că totul a fost făcut deliberat pentru a lovi în psihicul nostru", a spus văduva unui politician polonez.
Cu toate acestea, Andrei Evseenko, purtătorul de cuvânt al guvernatorului din Smolensk, a declarat că partea poloneză şi-a dat totuşi consimţământul pentru înlocuirea plăcii memoriale. El a precizat că vechea placă a fost instalată samavolnic de către polonezi în noiembrie 2010. Autorităţile locale au prevenit în repetate rânduri că, la locul tragediei, se va pune o nouă placă în limbile poloneză şi rusă. "Noi i-am prevenit că nu se poate instala samavolnic orice placă pe teritoriul Federaţiei Ruse. Noi am pus altă placă. Ne uimeşte asemenea reacţie", a subliniat Evseenkov. El a precizat că situaţia se va rezolva pe calea negocierilor fiindcă la Katîni se preconizează ridicarea unui monument pentru ofiţerii ucişi, construit prin eforturile Poloniei şi Rusiei. În ce priveşte placa demonstrativă, încă de la început, s-a propus trimiterea ei la muzeul de la Katîni, dar, după ce polonezii au cerut să le dea
placa înapoi, autorităţile de la Smolensk au hotărât să le îndeplinească solicitarea.
Ceremonii de comemorare au avut loc pe 10 aprilie şi la Varşovia. În prima jumătate a zilei, la cimitirul Povonzki, în preajma monumentului victimelor tragediei, a avut loc un miting cu participarea autorităţilor, printre care se aflau preşedintele, premierul, preşedinţii Seimului şi Senatului. A venit şi Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European. Ceremonia a început cu un minut de reculegere, apoi au răsunat imnul Poloniei şi rugăciunea de pomenire. După terminarea rugăciunii, au fost citite numele tuturor celor care au murit la Smolensc. Apoi reprezentanţii autorităţilor poloneze au venit cu flori la monument.
Între timp, lângă Palatul prezidenţial din centrul Varşoviei, a avut loc un miting al Opoziţiei, condus de Jaroslaw Kaczynski, fratele preşedintelui defunct. Câteva mii de demonstranţi purtau drapele poloneze şi bannere pe care scria: "Numai adevărul cumplit de la Smolensk şi de la Katîni ne poate uni, iar minciuna - niciodată!". Protestatarii strigau "Putin asasinul!" şi "Tusk trădătorul!".
Reamintim că, în urma anchetei făcute de ruşi, tragedia de la Smolensk s-a produs din vina piloţilor polonezi.
Toate acestea i-au determinat pe polonezi să dea foc unui manechin cu chipul lui Vladimir Putin.
Ca într-un ritual medieval.


Fără România, negocierea păcii din Transnistria este imposibilă

Ca să nu spun un nonsens.
Mult trâmbiţatul format 5 + 2 (Chişinăul şi Tiraspolul – părţi implicate în conflict, Ucraina şi Rusia – puteri garante, OSCE – mediator, SUA şi UE – observatori) s-a gripat complet. La presiunea Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii, Rusia admite că trebuie reluate negocierile. Şi nu face nimic. Mai precis, face: preia datoria de două miliarde de dolari pentru gazul consumat de Transnistria în contul Gazpromului.
Ce declaraţii politice mai evidente dorim aici?
Este limpede însă că Rusia, care a provocat războiul din 1992, nu are calitatea de putere garantă. Ca să garanteze ce? Menţinerea ocupaţiei din Transnistria? Perpetuarea deznaţionalizării românilor (moldoveni) din Transnistria? Iar probele abundă.
Pe de altă parte, tratarea mercenarului Igor Smirnov drept partener egal de negocieri este absurdă. Este evident că Rusia, ca „putere garantă”, va fi merefu partenera lui Smirnov, iar nu a românilor din Transnistria. Smirnov vrea să menţină acolo paradisul veteranilor din Armata Roşie, însă nimeni nu a întrebat populaţia majoritară dacă doreşte acest lucru pentru a se izola total de Europa.
Ucraina, cea de-a doua „putere garantă”, aşteaptă la cotitură să înhaţe Transnistria, dacă nu întreaga Basarabie. A deprins asemenea reflexe aristocratice de la imperiul sovietic. Au dovedit că urmăresc acest obiectiv mai mulţi politicieni ucraineni, unii chiar din partidele de guvernământ. În ultimul timp, Kievul a alunecat mult spre Moscova. (Aici a greşit grav Uniunea Europeană, dar asta e o altă discuţie.). Faţă de Chişinău, Kievul manifestă aceeaşi suspiciune vinovată, ca faţă de Bucureşti.
Ca mediator, OSCE nu poate întreprinde nimic într-un asemenea context. În acest caz, Chişinăul este singur într-un cadru de negocieri ostil. Cu Moscova la timona tratativelor, se poate hotărî orice. Rusia respinge transformarea Statelor Unite şi a Uniunii Europene în puteri garante, care, oricum, ar putea să joace mai adecvat un asemenea rol.
Şi dacă Rusia şi Ucraina rămân aşa de strâns lipite de Smirnov – fiecare din alte motive, mi se pare normal ca alături de Chişinău să vină Bucureştiul. Nu se poate să rămânem indiferenţi faţă de numeroşii transnistreni care au cetăţenie română. După cum este normal să sprijinim eforturile Chişinăului pentru conservarea civilizaţiei româneşti în regiune. Sigur că propagandiştii neostalinişti vor riposta mereu în maniera specifică: românizare, expansiunea teritorială a României, fasciştii! Nimic mai fals. Unirea, atunci când se va face, este problema românilor din Basarabia. Ei trebuie s-o hotărască, iar noi nu le putem refuza acest drept natural.
Ideea participării românilor la pacificarea Transnistriei este veche, dar Alexandr Kozîrev, ministru de Externe după războiul din 1992, a respins categoric un asemenea lucru normal.
Iată însă că un ajutor pentru noi se iveşte de unde ne aşteptam mai puţin. Pe 31 martie, la forumul "UE-Moldova" de la Chişinău, diplomatul ucrainean Alexandr Cealîi, fost ambasador al Ucrainei la Bucureşti, a declarat că România trebuie să intre în formatul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrean. Cealîi crede că Bucureştiul, cu interesele sale de jucător geopolitic important în regiune, trebuie să-şi pună semnătura pe documentul final privind soluţionarea conflictului.
În caz contrar, consideră diplomatul ucrainean, va exista primejdia ca România să nu recunoască indirect rezultatele tratativelor la care ea nu a participat, ceea ce va contribui la tensiuni în regiune. Cu alte cuvinte, Cealîi, ca orice om sovietic, mizează pe o soluţie contra românilor în aceste tratative, iar prin participarea la negocieri, România ar fi silită să accepte rezultatele.
Evident, este o cu totul altă abordare şi nu se mai poate vorbi aici de respectarea drepturilor naţionale ale românilor. Mai ales că Smirnov i-a spus deschis unui comisar european că nu există minorităţi naţionale în Transnistria.
În concluzie, fără acceptareaRomâniei în formatul de negocieri, este pierdere de vreme. Rusia nu are interesul să tranşeze nodul de pe Nistru prea curând, mai ales că în 2012 vor fi alegeri prezidenţiale. Dar şi Smirnov are alegeri prezidenţiale în 2011 şi e normal să pară mai scorţos ca de obicei. I-a transmis lui Vlad Filat invitaţia să facă „o vizită oficială” la Tiraspol. Dacă nu am şti de unde vine, am depune un efort inutil să demonstrăm că este o gogomănie diplomatică. În mod normal, Vlad Filat s-a supărat, dând de înţeles că nu face vizite oficiale „acasă”.
Ştia Smirnov că va provoca iritare cu pretenţia lui imperială?
Ştia şi a făcut-o deliberat.


De ce tace Traian Băsescu?


Când se întâmplă să-şi dea cu părerea apăsat, în stilu-i caracteristic, o cohortă de ziarişti şi politicieni de Bucureşti îl întreabă pe Traian Băsescu de ce vorbeşte. A plecat Sarkozy în Odiseea din nori după Gaddafi, de ce tace Traian Băsescu? El de ce nu se duce? Când – în sfârşit - a spus că nu avem dotările necesare unui război modern pe picior, de ce nu a plecat la luptă cu acel Ulise de la Paris ?
Dacă se întâmplă nişte lucruri stranii pe meleagurile patriei, aceiaşi îl somează să vorbească. Au pus de-un ceardaş ungurii prin Transilvania, de ce tace Traian Băsescu? L-au spânzurat pe Avram Iancu în faţa copiilor, de ziua Ungariei, de ce tace Traian Băsescu?
M-am obişnuit cu asemenea porniri sado-mazochiste de pe malurile Dâmboviţei. Nu mă aşteptam totuşi să văd că şi unii ziarişti ruşi s-au contaminat. « Strategii » de la « Nezavisimaia Moldova » ne avertizează că Ungaria şi România pun pe jar continentul fiindcă acordă cetăţenie pentru conaţionalii din ţările vecine. Nu mă pot abţine să nu dau un citat mai amplu din ziarul amintit :
“Preşedintele român Traian Băsescu, cu miopia lui politică specifică, a continuat să prezinte Parlamentului român ce mare succes are planul lui de românizare a populaţiei din R. Moldova şi din regiunile Odesa şi Cernăuţi din Ucraina.
Problemele nu puteau să aştepte prea mult, continuă "Nezavisimaia Moldova". La celălalt capăt al României, în Transilvania, a început să ticăie o bombă cu ceas - autonomia teritorială a ungurilor. Mecanismul cu ceas al bombei "ungureşti" a început să sune ameninţător. La început, pe 1 ianuarie 2011, Parlamentul ungar a adoptat Legea cetăţeniei, conform căreia, ungurii din străinătate pot dobândi cetăţenia patriei lor istorice. După adoptarea legii, consulatele Ungariei de pe teritoriul României încep să strângă în grabă declaraţii. Ceea ce este surprinzător este faptul că nu oamenii obişnuiţi s-au grăbit să depună aceste declaraţii. Primii care s-au dus la consulate au fost reprezentanţii administraţiei publice locale şi majoritatea membrilor UDMR, partid care este totuşi în coaliţia de guvernare. Adică în primele rânduri ale luptătorilor pentru "dreptate" s-a aflat aşa numita elită politică şi
administrativă a României.
Între timp, autorităţile româneşti îşi bagă capul tot mai adânc în nisip, dând impresia că nu se întâmplă nimic deosebit, scrie "Nezavisimaia Moldova". Şi Laszlo Kover, preşedintele Parlamentului de la Budapesta, a vorbit deschis, fără urmă de jenă despre dorinţa "naturală" a ungurilor de obţinere a autonomiei teritoriale, pe care Ungaria o sprijină total şi necondiţionat a maghiarilor români pentru a obţine autonomia teritorială.
"Această dorinţă, a precizat reprezentantul oficial de la Budapesta, este întemeiată moral şi este susţinută de
Cel de Sus, şi totdeauna va fi sprijinită de Guvernul Ungariei". Iar aceste cuvinte au răsunat clar nu oriunde, ci pe teritoriul României, în oraşul Târgu-Mureş, unde domnul Laszlo Kover se afla în vizită oficială şi unde i s-a înmânat Ordinul Gabor Aron, instituit în memoria victimelor revoluţiei ungare din 1848. Fără să se sinchisească de funcţia pe care o ocupă în Guvernul României, domnul Kelemen Hunor, actualul ministru al Culturii din România, a vorbit la unison cu Laszlo Kover şi şi-a exprimat sprijinul deplin pentru autonomia teritorială a ungurilor.
Poate cineva să argumenteze că tăcerea autorităţilor române e justificată de normele democratice ale lumii democratice în care trăim? întreabă "Nezavisimaia Moldova".
O astfel de declaraţie ar putea fi acceptată dacă aceste manipulări subterane de acordare a cetăţeniei române moldovenilor şi ungare - maghiarilor din România nu ar avea şi scopuri mult mai primejdioase, capabile să destabilizeze situaţia nu numai în regiune, dar şi pe tot continentul european.
Şi, în sfârşit, ultima picătură: pe 15 şi 16 martie, Parlamentul de la Bucureşti şi-a tras o vacanţă cu prilejul... Zilei revoluţiei ungare! În documentele oficiale ale Senatului României, se arată că în aceste zile parlamentarii nu au lucrat fiindcă se aflau în circumscripţiile electorale. Extrem de periculos este motivul neoficial al întreruperii activităţii Parlamentului României. Parlamentarii UDMR au plecat toţi in corpore în Transilvania de Ziua Ungariei, care este marcată aici anual la 15 martie. Preşedintele Traian Băsescu păstrează şi aici o stranie tăcere diplomatică, luând o pauză numai de el înţeleasă. El nu s-a exprimat pe aceastră temă, nici chiar după ce, la Bucureşti a fost răspândită declaraţia lui Mircea Geoană, preşedintele Senatului, în care acesta spune că declaraţia lui Kover este periculoasă, că poate să afecteze relaţiile bilaterale”.
Aflăm cu acest prilej că adevăratul motiv al tăcerii lui Traian Băsescu este aniversarea unirii Basarabiei cu România, pe care au pregătit-o liderii de la Chişinău.
Sigur că aceste lucruri nu au nicio legătură între ele. Pe de altă parte, ar fi aberant să-l spânzurăm şi noi pe Kossuth Lajos la Gyula. După cum, ar fi imposibil să ne dezicem de elitele de aur ale Basarabiei, care, în 1918, au făcut posibilă reîntregirea noastră naţională. Ei au fost primii care au ales acest drum spre Ţară, înaintea transilvănenilor şi a bucovinenilor. Cum am putea să uităm?
În ce priveşte războiul din Libia, reacţia lui Traian Băsescu a fost iarăşi corectă. Nu cred că europenii trebuiau să atace o altă ţară musulmană, după hachiţele lui Sarko. De dragul democraţiei? Atunci de ce nu atacăm şi Coreea de Nord, unde Kim al II-lea a făcut mai multe tragedii? Adevăratele motive ale acestei noi aventuri militare nu se cunosc. Altfel rămâne de neînţeles de ce Sarko s-a supărat brusc, după ce abia se împrietenise cu Gaddafi.
Şi apoi, cum să botezi o operaţiune militară bine gândită şi, mai ales, ţintită, “Odiseea în zori”? Odiseea înseamnă “rătăcire”. E adevărat, este primul front de anvergură din istorie, condus de două femei. Loviturile aeriene asupra Libiei sunt supervizate de generalul Margaret H. WoodWard, comandantul aviaţiei americane din toată Africa. Blocada maritimă contra Libiei, la care participă şi România cu fregata “Ferdinand”, este coordonată de viceamiralul american Margaret Klein.
Fără să fiu un fan Gaddafi, am convingerea că nu trebuie să distrugi un rău printr-un rău mai mare. Ca să-l spânzure pe Saddam, au murit un milion de irakieni şi vreo 5.000 de americani. Merita? Sigur nu. Iată de ce cred că Traian Băsescu a tăcut când se impunea şi a vorbit când şi ce trebuia.




Medvedev vrea să exorcizeze Rusia şi toată Europa pentru vindecarea de Stalin

Până de curând, credeam că tandemul Putin-Medvedev este beton. Cine încerca să afle care din ei va candida la preşedijnţie, să distingă măcar o umbră de îndoială în relaţiile lor, se izbea de un zâmbet misterios, urmat de un “e premature…”.
Ei au avut însă preocuparea să se diferenţieze treptat şi aproape insesizabil. Putin este gândirea rece, precisă şi pragmatică, prin care a repus imperiul rus pe picioare şi a oprit scindarea. Deocamdată. Omul forte, care a atras Germania, Italia şi Franţa în siajul Rusiei şi l-a pus la punct pe George W. Bush, care a fost nevoit să renunţe la invitarea Georgiei şi a Ucrainei în NATO. O eroare politică destul de gravă din partea europenilor fiindcă, dacă nu s-ar fi făcut acel pas îndărăt la reuniunea Alianţei de la Bucureşti, trupele Kremlinului nu mai puteau invada Georgia. Autentic om de stat, Putin a bătut cu pumnul în masă la Bruxelles pentru ca UE să accepte monopolul Gazpromului pe continent. Barroso a tăcut politicos, dar europenii nu vor accepta să rămână captivii Rusiei în domeniul energetic.
Medvedev este reprezentantul unei noi generaţii de politicieni, un internaut care s-a profilat subit, după ce la Casa Albă a apărut Barack Obama, campionul « resetărilor ». Până atunci, pasiunea lui Medvedev pentru lumea virtuală nu era aşa de evidentă. El vrea să pară băiatul de dialog, înclinat spre concesii şi pasionat de reforme sau de « forme fără fond ». Aşa s-ar putea explica şi mimetismul în re-constituirea Văii Siliciului lângă Moscova, cu denumirea Skolkovo. Îi place să fie comparat cu ţarul Alexandru al II-lea fiindcă Stolîpin era prea mic. Asemenea ţarului Petru I, el doreşte sincronizarea Rusiei cu marile epopei tehnologice din Vest şi a lansat “modernizaţia”.
Până acum, cei doi lideri ruşi au preferat să coexiste pentru a evita incoerenţele de la vârful puterii. Recent, au scăpărat primele scântei.
Mai întâi, a fost Libia. Rusia s-a abţinut la Consiliul de Securitate, când s-a votat practic pentru operaţiuni militare punitive. Dar nu a uzat de dreptul de veto. Aşa a dorit Medvedev.
Vladimir Putin a criticat rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU asupra Libiei. Premierul crede că documentul permite invazia străină într-un stat suveran. Putin a numit rezoluţia "incompletă şi dăunătoare", un document care aminteşte de "chemarea medievală la cruciadă".
La rândul său, Medvedev a subliniat că Moscova nu consideră rezoluţia incorectă. În acest mod a explicat preşedintele faptul că Federaţia Rusă nu a uzat de dreptul de veto la votul din Consiliul de Securitate.
"Dacă astăzi am strânge din umeri şi am zice că nu am înţeles ce am făcut, ar fi nedrept, fiindcă noi am luat această decizie deliberat", a explicat preşedintele. "Noi toţi trebuie să luăm parte la negocieri ca să înceteze acest conflict, să nu permitem aprinderea vâlvătăilor şi prevederile din rezoluţia 1973 sunt orientate în acest sens. În ce priveşte eforturile noastre de mediere, puterile noastre de menţinere a păcii, noi ne vom folosi cu mare plăcere de aceste posibilităţi, dacă se va ajunge în această direcţie, noi avem relaţii bune în lumea arabă", a menţionat el.
Medvedev l-a plesnit imediat pe Putin şi cuvântul nu este prea neacademic aici. "Ceea ce caracterizează situaţia actuală din Libia ne determină să evaluăm foarte atent situaţia. În orice caz, este inadmisibil să folosim expresii de tipul "cruciade creştine", care, de fapt, evocă unele ciocniri dintre civilizaţii", a spus şeful statului. În caz contrar, "totul se poate termina cu mult mai rău, decât se întâmplă astăzi şi trebuie să reţinem acest lucru".
Dacă nu este un joc al aparenţelor – şi nu cred că e – situaţia ne îndreptăţeşte să credem că Medvedev nu s-a consultat cu premierul Putin când a decis că Rusia nu trebuie să se opună Odiseei lui Sarko din Libia.
A doua mutare a lui Medvedev mi se pare mai consistentă şi vizează adevărată reformă morală în Rusia prin rescrierea istoriei sovietice. Să ne amintim că tandemul era solidar în 2010 contra oricărei tentative de reinterpretare a epocii staliniste, chiar dacă preşedintele s-a dezis oficial de mai multe ori de căpcăunul georgian.
Şi iată ce surpriză şchioapă ne oferă Kremlinul.
Consiliul pentru dezvoltarea societăţii civile şi pentru drepturile omului de pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse a recunoscut răspunderea Uniunii Sovietice pentru genocid şi pentru declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Acest consiliu a publicat "Propunerile pentru stabilirea unui program naţional
privind comemorarea victimelor regimului totalitar şi de reconciliere naţională."
Autorii documentului au ştiut să folosească perfect pasiunea lui Medvedev pentru “modernizaţia”:
”Fără conştientizarea socială, întemeiată pe experienţa tragică a Rusiei din secolul al XX-lea, este imposibilă avansarea societăţii ruse spre modernizarea reală.
Experienţa istorică atestă că modernizarea poate fi un succes numai în cazul în care şi elita naţională şi toată societatea sunt unitare într-un sentiment cetăţenesc general de răspundere în faţa istoriei. Iar acest sentiment - sentimentul de stăpân responsabil al ţării - este imposibil să reînvie nu atât de mult dinspre lumea exterioară, cât dinspre noi înşine, fără să spunem adevărul cu privire la ce a făcut poporul nostru însuşi în secolul al XX-lea.
Ascunderea adevărului despre trecut ne privează de posibilitatea de a ne respecta propria istorie, fără de care nu vom crea condiţiile pentru patriotismul adevărat; prin urmare, vorbele despre modernizare vor rămâne intenţii bune. Una din cele mai importante modalităţi de a depăşi înstrăinarea reciprocă a oamenilor şi a elitei este recunoaşterea deplină a dezastrului rus din secolul al XX-lea, a victimelor şi consecinţelor unui regim totalitar, care a condus URSS în cea mai mare parte acestui secol.
(...) Numai recunoaşterea totalitarismului ca un fenomen malign poate fi fundamentul pentru ridicarea societăţii şi a ţării.
Primul şi cel mai important aspect este modernizarea conştiinţei societăţii ruseşti prin recunoaşterea tragediei poporului din timpul regimului totalitar. Să se încurajeze crearea în societate a sentimentului de responsabilitate pentru sine, pentru ţară. În acest sens, accentul principal nu se va pune pe acuzarea acelor înaintaşi ai noştri care au executat genocidul, care au distrus credinţa şi morala, ci pe venerarea şi perpetuarea memoriei victimelor regimului.
Al doilea aspect este asigurarea susţinerii programului de modernizare a ţării din partea celei mai educate şi active părţi a populaţiei. Dacă numai o parte din programul propus se va realiza - ridicarea de monumente pentru victimele totalitarismului în oraşe şi în locurile în care au fost îngropaţi acei oameni, crearea unor muzee memoriale - deja acest lucru va ridica şi mai mult autoritatea moral-politică a conducerii actuale a ţării”.
Stalin bântuie rău minţile strategilor de la Kremlin, care au gândit exorcizarea la nivel continental. Să ne amintim că existau “teoreticieni” emanaţi prin Bucureşti, care considerau că toţi românii ar fi vinovaţi de instaurarea şi de crimele comunismului. Dacă păcatul de moarte se disipă în mase, atunci pare să fie mai suportabil pentru comanditari şi torţionari. Românii au trecut prin acest experiment tragi-comic, acum e rândul ruşilor.
Şi cum spuneam, la ritualul de exorcizare trebuie să participe în primul rând « Rusia care a suferit cel mai mult », urmată de toate ţările care au făcut parte din « lagărul socialist » şi, de ce nu, de toate statele occidentale. Fiindcă au făcut posibilă naşterea totalitarismelor. Este aici o logică de fier :
« Al treilea aspect este consolidarea tendinţelor unificatoare de pe teritorioul fostei URSS şi, pe cât posibil, din fostul "lagăr socialist", prin conştientizarea unui trecut tragic comun. Programul trebuie să aibă un caracter general pentru aceste ţări. Dar acest program trebuie iniţiat de Rusia, ţara care a suferit cel mai mult dintre toate ţările care au supravieţuit totalitarismului.
Al patrulea aspect - consolidarea prestigiului internaţional al ţării. Condamnarea regimului totalitar de către preşedintele nostru, îngenuchierea premierului nostru în faţa crucii de la Katîni au jucat un rol pozitiv evident.
Recunoscând că toată Rusia este "un mare Katîni", începând să acordăm primele semne de recunoştinţă pentru victimele regimului totalitar, de bună voie, fără nicio constrângere, ţara noastră poate să-şi atragă respectul din partea oamenilor normali şi a popoarelor lumii.
(...) Acest program de cinstire a memoriei victimelor trebuie să dobândească un caracter internaţional: el trebuie să devină general pentru toate ţările din CSI şi pentru ţările baltice, şi, dacă e posibil, şi pentru alte ţări care au intrat în "lagărul socialist". Toate au fost victime, iar printre călăii lor au fost, de asemenea, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor.
(În perspectivă, programul ar putea să aibă un caracter mai larg, general european: toată Europa a fost victimă, toată Europa este vinovată de tragediile secolului al XX-lea - pentru cele două războaie mondiale, pentru cele două totalitarisme). »
Este edificator şi mă opresc aici. Ce vină au avut românii sau polonezii în declanşarea urgiei? Ca să amintesc doar de naţiunile cele mai crunt lovite de ciocnirea celor două imperii. În condiţii de libertate, românii şi polonezii ar fi optat vreodată pentru cel mai smintit experiment contra naturii umane, aşa cum a fost comunismul?
Aşa înţelege Kremlinul nevoia de penitenţă a Rusiei în faţa lumii. Mai să juri că este aici o propensiune creştină spre pocăinţă. Să bagi însă toată Europa sub acelaşi patrafir mă face să cred că Medvedev încă nu e pregătit să respecte tragedia celorlalte popoare europene.


Vlad Filat a tras toată spuza Alianţei pe turta lui

Dacă mai era vreo îndoială că Vlad Filat este acum cel mai puternic om politic de la Chişinău, această impresie a fost spulberată de recenta vizită a vicepreşedintelui Joe Biden. Oricât am căuta să căutăm noduri în papură – şi ele chiar există – meritul acestui moment politic este al lui Vlad Filat, care l-a invitat pe Joe Biden şi, aş îndrăzni să nu stric buna dispoziţie a nimănui, al lui... Traian Băsescu.
Cunoscătorii ştiu de ce...
În afară de faptul că Vlad Filat chiar este o prezenţă agreabilă, comparativ cu buturuga Voronin, premierul de la Chişinău este un om de dialog pragmatic. Deşi mă tem să folosesc prea lesne un asemenea cuvânt care, frecvent, este vecin cu oportunismul în politică. Dacă un “căldicel” nu vrea să întreprindă nimic în politica statului, să o scalde, să ocolească limbajul tranşant (cum face tot mai rar Mihai Ghimpu), să nu se complice, minţindu-i până şi pe alegătorii lui, doar ca să-i fie doar lui şi clanului bine, o dă pe... pragmatism. Sper ca – pentru viitorul lui şi al românilor din R. Moldova – Vlad Filat să nu ajungă acolo.
Joe Biden a folosit un limbaj paralel, al privirilor, al gesturilor, din care un om atent putea deduce satisfacţia că a găsit aici un partener plăcut şi previzibil, fără ocolişuri. De altfel, chiar dacă îi voi irita pe unii, singurul prieten important pentru ambele state româneşti este America. Nu i-am văzut pe Merkel sau pe Sarkozy atât de categorici în ce priveşte viitorul european al conaţionalilor noştri. Iată un cec în alb greu de obţinut şi pe care Alianţa nu trebuie să-l piardă. Chişinăul şi Bucureştiul nu vor avea argumente în faţa Moscovei, fără sprijinul direct al Washingtonului.
Dar să nu ne amăgim. De ce ar face America un asemenea gest? De dragul nostru? Din raţiuni economice? Nu, din motive strategice evidente. Vectorii democraţiei occidentale trebuie să treacă peste Nistru, spre Ucraina şi Rusia. Iar aici reamintesc discursul lui Biden de la Bucureşti. America, la fel ca întreaga lume, are nevoie de modernizarea Rusiei şi a Ucrainei, de vindecarea acestor ţări de propensiuni imperiale, iar nu de distrugerea lor.
Şi Vlad Filat a fost partenerul excelent pentru Biden să spună din nou aceste lucruri simple pentru Kremlin.
În cursul întâlnirilor cu autorităţile Moldovei, vicepreşedintele american i-a încredinţat pe reprezentanţii Chişinăului că problema reglementării conflictului de pe Nistru s-a discutat în cursul vizitei sale de la Moscova şi la întâlnirile de-acolo cu liderii ruşi, a spus premierul Vladimir Filat. El a afirmat că acest lucru "cântăreşte mult" pentru Chişinău şi confirmă importanţa pe care o acordă Washingtonul acestei probleme. Premierul moldovean şi-a exprimat satisfacţia că, în timpul vizitei la Chişinău, Biden a confirmat intenţia administraţiei americane "de a fi împreună cu Republica Moldova în găsirea unei soluţii, dar cu respectarea drepturilor suverane ale statului nostru". Biden nu a cerut Rusiei să-şi retragă armata de pe Nistru, dar problema s-a discutat cu uşile închise. Nu a solicitat nici statut de mediator pentru SUA şi pentru UE la negocierile asimetrice privind conflictul de pe Nistru.
Joe Biden a purtat acest dialog discret cu Vlad Filat, între patru ochi. Chiar dacă Marian Lupu şi-ar fi dorit acelaşi lucru, el este totuşi interimar, nu se preşedinte ales. Iar Mihai Ghimpu este doar lider de partid. Prin urmare, singurul care deţine o funcţie executivă deplin legitimă este Vlad Filat, care dega o anume forţă bine strunită. Şi încă mai are timp să se maturizeze.
Marian Lupu şi-a făcut vreme să se ducă de trei ori la Moscova, dar şi la Bruxelles. A ocolit Bucureştiul şi rău a făcut. Se vede limpede că nu este încă format ca om de stat, iar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Vlad Filat şi-a învins repulsia şi a discutat despre alegere preşedintelui cu Voronin, un criminal care trebuie judecat pentru morţii din aprilie 2009. La fel a procedat când s-a dus să discute cu ventrilocul Smirnov. Nu este simplu să faci asemenea gesturi şi să laşi loc de bună ziua chiar şi cu ticăloşii care-ţi vor răul.
Voronin s-a supărat pe sat când a auzit că Biden nu are timp pentru el şi a refuzat să mai vină la întâlnirea cu oaspetele. "Cei din Alianţă s-au purtat ca nişte indigeni la care a venit un funcţionar de rangul doi din metropolă. Acest lucru a fost umilitor pentru cetăţeni. Cum a putut Filat, premierul Republicii Moldova, să-şi permită să ia cuvântul de la o tribună cu stema Statelor Unite? Unde este mândria de ţară?", a întrebat retoric Iurică Muntean, o creatură de-a lui Voronin. Sigur, când vezi asemenea inepţii, discursul lui Filat ţi se pare demn de Kissinger.
Ecourile vizitei vicepreşedintelui american la Chişinău continuă să se facă auzite în presa de la Moscova. Moldova devine «vitrina» Statelor Unite ale Americii, titrează «Kommersant», şi citează o serie de experţi conform cărora R. Moldova a trecut de prima audiţie pentru rolul american al «poveştii de succes» în spaţiul post-sovietic. Vizita lui Biden a demonstrat lumii oportunităţile ratate de Rusia. «Moldova, spre deosebire de Ucraina, este o ţară care nu are nevoie de mari resurse. Rusia avea toate şansele ca, folosind mijloace puţine, să transforme Moldova într-o vitrină filorusă. Putea să fie o poveste de succes. Moscova a ratat această oportunitate. Acum, Statele Unite au luat în serios acest proiect», conchide ziarul.
«Biden aduce Moldova înapoi în Europa», scrie şi «Nezavisimaia Gazeta», adăugând că «opinia despre partenerul de peste Ocean s-a schimbat la Chişinău». Vizita lui Biden este considerată simbolică în Moldova, care este cunoscută acum ca o ţară mică sub umbrela unei mari puteri.
«În numele preşedintelui Obama, vreau să spun că acesta este un adevărat privilegiu să fiu aici în aceste momente de reale transformări. Libertatea pluteşte în aer. Democraţia este în curs de dezvoltare în ţările care de generaţii nu au cunoscut nimic altceva decât regimul autoritar. În această regiune SUA au lucrat timp de 20 de ani din momentul prăbuşirii URSS, pentru o Europă integră şi liberă. Încă nu sunteţi acolo, dar vă spun că vom fi alături de Moldova până la sfârşit», a promis Biden. Asemenea vorbe mari ar fi sunat strâmb rostite lângă Marian Lupu. Sigur, el va fi preşedinte şi să dea Dumnezeu să evolueze frumos...
Iată ce scrie “Nezavisimaia Gazeta”, un ziar care a sperat până în ultima clipă să revină Voronin şi-a lui ceată:
“Trebuie amintit că Filat, liderul Partidului Liberal Democrat, conform ultimelor sondaje de opinie, este considerat politicianul numărul unu în republică. Acest lucru, după cum s-a văzut, l-a înţeles şi Biden care a apărut în faţa locuitorilor din Chişinău nu alături de Marian Lupu, preşedintele interimar al statului, ci de premier.
Biden nu s-a întâlnit cu comuniştii.
Iar acest lucru a fost perceput în Moldova ca o susţinere necondiţionată a Alianţei de guvernare pentru Integrare Europeană, în care intră liberalii, liberal-democraţii şi democraţii. Se ştie că, spre deosebire de comunişti, care s-au aflat la putere 8 ani, alianţa liberală pledează pentru aderarea rapidă a Moldovei la UE, urmată de alipirea la România”.
Să vă audă Dumnezeu, Marian Lupu şi Vlad Filat, fiindcă de Mihai Ghimpu nu mă tem!
"Statele Unite cred că viitorul Moldovei este în Europa, voi sunteţi un stat european şi trebuie să fiţi în Europa", a mai spus Biden. După care a venit promisiunea: "Viitorul Transnistriei este numai în componenţa Republicii Moldova".
Nu-l cunosc pe Vlad Filat şi nu am motive personale să-i aduc omagii nefondate. Am vorbit cu el o singură dată, când a fost invitat la o emisiune la Naţional TV. Mi-a făcut o impresie bună şi am zis atunci că trebuie să mai aştept să văd ce este dincolo de aparenţe. Mi s-a părut un spirit abscons, nu lunecos... Iată ce scrie un alt gazetar rus de la “Kommersant” despre vizita lui Biden :
« Cel care a cules roadele triumfului din acea zi a fost, fără îndoială, premierul Vladimir Filat, care l-a lăsat în plan secund pe Marian Lupu, spikerul Parlamentului. Acesta nu a avut măcar ocazia să meargă pe covorul roşu de la aeroport şi nici să beneficieze de o întâlnire separată cu înaltul oaspete. Dacă Vladimir Filat a avut cu Joe Biden o întâlnire de durată între patru ochi şi un briefing comun, Marian Lupu s-a întâlnit cu vicepreşedintele în rumoarea unei "mulţimi zgomotoase", cu adjuncţii de la Parlament, cu şefi de fracţiuni parlamentare şi cu liderul liberal Mihai Ghimpu. După întâlnire, cei doi s-au abţinut de la orice declaraţie.
După opinia experţilor, Vladimir Filat a izbutit să-şi fortifice definitiv rolul de primă personalitate în stat ».
Cred că acum, dacă preşedintele ar trebui ales de “întregul popor moldovenesc», Vlad Filat l-ar spulbera pe Lupu. Iată şi mostră de gândire politică la prezidentul interimar :
"Gândesc că Moldova are o sumedenie de alte probleme care sunt prioritare. Nu cred că problema Libiei este numărul 1. Doi la mână, evenimentele din Libia reprezintă treburile interne ale acestei ţări. Aceste procese trebuie să se înscrie într-un cadru internaţional democratic. Ar fi foarte important ca noi să nu ne uităm doar la componenta politică. Temerea mea, ca economist, este că Libia face parte din acele ţări furnizoare de produse petroliere, iar acest lucru va influenţa dramtic preţurile pe piaţa europeană, deci şi în Moldova”.
Cum să se bată Vlad Filat cu un asemenea munte al gândirii politice? El să-şi vadă de treabă la guvernare, acolo unde vor fi cele mai multe provocări, nu la Preşedinţie.
Între timp, Mihai Ghimpu trebuie să-şi continue serios încălzirea pe culoarul lui, dacă mai vrea să conteze.
Iar Alianţa să meargă mai departe, cu toate ranchiunile inerente...


Cacealmaua lui Putin şi gazoductul South Stream

Ar fi un loc absolut comun să mai spunem că Vladimir Putin joacă tare. Mai ales că are adversari slabi.
Să analizăm un exemplu. Docamdată, se ştie că el are ultimul cuvânt în războiul energetic împotriva Europei. Dacă mai erau îndoieli, iată elementele. British Petroleum trece prin cea mai neagră perioadă din cauza catastrofei din Golful Mexic, însă are acţiuni la Rossnefti. Premierul rus a oferit un ajutor financiar uriaş celor de la BP şi preţul acţiunilor la această companie distrusă au crescut brusc. Dar BP era angajată să asigure utilajele şi materialele pentru gazoductul Nabucco. Parcă din întâmplare, BP anunţă că dublează preţurile la materiale pentru acest gazoduct.
Nu ştiu cum vor muta europenii mai departe.
Putin însă mai face o mutare permisă în jocuri subterane. Anunţă că va construi o uzină de lichefiere a gazului metan pe ţărmul Mării Negre din Rusia, urmând să care gazul cu tancuri. Adică exact ce propusese Traian Băsescu să se facă prin proiectul AGRI până la Constanţa.
Vladimir Putin pleacă într-o vizită în Slovenia şi în Serbia, unde va trebui să discute detaliile referitoare la participarea acestor ţări la proiectul de construire a gazoductului South Stream de pe fundul Mării Negre (South Stream). Cu toate acestea, Turcia, care a refuzat să permită Gazpromului instalarea gazoductului în zona ei maritimă, pune sub semnul întrebării vizita anunţată a premierului rus în Balcani. Experţii consideră că, în afară de Turcia, există şi alte state, care participă la proiect şi care sunt gata, în orice moment, să iasă din acest proiect, creând astfel aceleaşi probleme pentru Moscova.
Pe data de 17 martie, vicepremierul rus Igor Secin a prezentat o prognoză privind creşterea inevitabilă a preţurilor la gazele naturale, din cauza ultimului cutremur din Japonia şi a avariilor de la centrala atomică de la Fukushima-1, precum şi din cauza evenimentelor care au loc în nordul Africii, unde nu încetează protestele contra regimurilor din unele ţări arabe. "Preţurile deja cresc din cauza evenimentelor din Japonia şi din nordul Africii. Cresc preţurile la petrol şi la gaz", a declarat Secin jurnasliştilor. El a adăugat că această tendinţă se va menţine pe termen mediu.
Între timp, o altă cauză indirectă a creşterii preţurilor la gaz (cererea de gaz poate să crească din cauza opririi centralelor nucleare) rezidă în problemele de construcţie ale gazoductului South Stream. Pe data de 16 martie, la convorbirile preşedintelui rus Dmitri Medvedev cu premierul turc Recep Tayyip Erdogan, acesta a anunţat că nu permite Gazpromului să instaleze conducta pe fundul Mării Negre în zona economică exclusivă a Turciei.
Şi ce prieteni buni erau anul trecut!
Secin a declarat că, în asemenea condiţii, Rusia este dispusă să renunţe la South Stream. Ca alternativă, vicepremierul rus a numit proiectul uzinei de gaz lichefiat de pe ţărmul Mării Negre, prin intermediul căruia se poate exporta gaz cu tancurile spre Europa. Este curios că, doar cu câteva zile mai devreme, a vorbit despre această variantă şi Putin, e adevărat, în contextul unei posibile diversificări a direcţiei de sud a livrărilor de gaz spre ţările UE. Se pare că mutarea
Ankarei nu era neaşteptată pentru Moscova. Mai mult decât atât, Rusia a încercat să pună presiune asupra Turciei, care nu ezită să negocieze noi privilegii şi preferinţe.
Reamintrim că South Stream este unul din cele mai ambiţioase şi scumpe proiecte ale Gazpromului. Costurile se ridică la 15-25 miliarde de dolari. Lungimea conductei depăşeşte 3000 de kilometri, din care aproximativ o treime trece pe fundul Mării Negre. Noua conductă de gaz va lega portul Novorossiisk din Rusia de portul Varna din Bulgaria. Mai departe, două derivaţii vor trece prin Peninsula Balcanică spre Italia şi Austria. Capacitatea de proiectare a conductei South Stream este de 63 de miliarde de metri cubi pe an. Partenerii Gazpromului în realizarea proiectului sunt companiile ENI din Italia şi EdF din Franţa.
Seriozitatea intenţiilor Moscovei de a trece de la construcţia de conducte la construirea unei uzine de producere a gazului lichefiat, se confruntă cu "obstacole insurmontabile", a confirmat Dmitri Peskov, şeful Biroului de presă al lui Vladimir Putin. "Uzina de gaz lichefiat este o componentă organică a proiectului South Stream, dar dacă ne vom confrunta cu obstacole insurmontabile în realizarea proiectului, această parte componentă poate să devină o alternativă totală pentru gazoduct", a precizat el.
Experţii nu cred în viabilitatea proiectului de construire a uzinei de gaz lichefiat pe ţărmul Mării Negre al Rusiei, având în vedere că este greu de crezut că, pe ansamblu, preţul va fi mai redus decât costul conductei South Stream. În orice caz, Turcia nu poate fi evitată fiindcă nu se pot trece tancurile cu gaz lichefiat prin Bosfor şi Dardanele.
Construirea unei asemenea uzine pe ţărmul Mării Negre al Rusiei presupune construirea terminalelor de regazeificare a gazului pe ţărmul Bulgariei şi al României. Iar acest lucru înseamnă costuri suplimentare. Prin urmare, Turcia nu este unica "pată neagră" în calea South Stream spre Europa. Şi România ridică semne de întrebare.
Premierul Vladimir Putin i-a spus lui Serghei Şmatko, ministrul rus al Energiei, să se gândească la construirea unei uzine de lichefiere a gazului metan pe ţărmul Mării Negre. Cu ajutorul noilor tehnologii, Rusia poate învinge în războiul concurenţial tot mai dur pentru tranzitul gazului asiatic spre Europa. Pe data de 10 martie, Vladimir Putin l-a sfătuit pe Serghei Şmatko să se gândească serios la ideea construirii unei uzine de gaz lichefiat la Marea Neagră. Noua uzină de gaz lichefiat poate deveni o realizare tehnologică pentru Rusia care va face astfel un export mai fiabil şi mai independent de capriciile ţărilor de tranzit. În plus, proiectul uzinei de la Marea Neagră va schimba echilibrul de forţe în jurul conductei concurente Nabucco, «South-stream" şi chiar a conductei Transcaspice, pe care au convenit-o astăzi Turkmenistanul şi Azerbaidjanul. Uzina de lichefiere a
gazului de la Marea Neagră poate să pună presiune şi pe Ucraina care caută resurse pentru modernizarea propriului sistem de transport al gazului. "Vă rog să evaluaţi, ca parte a realizării proiectului South Stream, construirea unei uzine de lichefiere a gazuluui pe teritoriul Federaţiei Ruse, în partea de sud, pe ţărmul Mării Negre şi posibilitatea folosirii viitoarei uzine de lichefiere a gazului de la Iamala, în cadrul proiectului care a fost convenit recent de companiile Novatek şi Total, i-a spus premierul Putin lui Şmatko. "Dacă se conectează toate posibilităţile Gazpromului, se poate face aşa ceva. Este necesar să se calculeze costul de transport din această regiune pe piaţa europeană şi pe alte pieţe mondiale. Noi înţelegem că, dacă se construiesc uzine de lichefiere a gazului, nouă ni se deschid posibilităţi mai mari pentru diversificarea pieţelor. Dar, în paralel, trebuie să discutăm cu colegii noştri din Europa pentru ca, împreună cu ei, să realizăm proiectele de lichefiere a gazului şi a sistemelor de transport către partenerii europeni".
Între timp, pentru proiectul anunţat de Putin, există deja concurenţi. După cum se ştie, în cadrul proiectului AGRI - Azerbaidjan-Georgia-România Interconnector, se preconizează transportarea gazului azer pe ţărmul Mării Negre, lichefierea lui la un terminal special şi transportul pe mare spre România, unde va fi re-gazeificat. În cadrul acestui proiect, se vor lega terminalele de gaz din porturile Constanţa (România) şi Kulevi (Georgia).
În acelaşi sens, pe 2 martie, Turcmenistanul şi Azerbaidjanul şi-au anunţat disponibilitatea de a participa la realizarea unui proiect mixt pentru gazoductul Transcaspic. Primul pas este evaluarea riscurilor ecologice la instalarea conductei pe fundul Mării Caspice. Anterior, preşedintele turcmen Gurbangulî Berdimuhamedov i-a spus lui Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene, care se afla în vizită la Ashabad, că Turcmenistanul va dezvolta direcţia europeană din politica sa energetică. El a afirmat că Turcmenistanul are toate condiţiile necesare în acest sens. În primul rând, mari zăcăminte de gaze naturale, care au fost evaluate la 21 trilioane de metri cubi. Printre variantele de livrare a gazului pe pieţele europene, liderul turcmen a numit "construirea unui gazoduct pe fundul Mării Caspice şi transportarea gazului prin Marea Caspică pe tancuri maritime specializate". El a promis că poate semna contractul
de livrare a gazului "chiar şi acum": "Sarcina este a companiilor care ar trebui să facă livrările de la frontiera Turcmenistanului spre beneficiari".
Alexandr Pasecinik, director la Fondul naţional pentru securitate energetică, consideră că "jocul cu gazul lichefiat" din partea Rusiei serveşte ca element de presiune asupra Ucrainei pentru a o determina să acţioneze mai dinamic. Ţinând cont că totul este în regulă cu South Stream, Rusia solicită un răspuns fără echivoc - sau oficialii de la Kiev sunt de acord să predea controlul asupra sistemului de transport de gaze din Ucraina către Gazprom din Rusia sau Rusia va lucra mai intens pentru punerea în aplicare a proiectului South Stream, care ar priva Ucraina de dividendele din tranzit. "Negocieri şi consultări se mai pot face până la sfârşitul acestui an. Atunci vor fi formulate deja şi deciziile principale", crede Pasecinik. În acelaşi timp, proiectul rival AGRI ar fi puţin probabil să se mai facă. "Eu cred că nu se va construi nicio uzină de gaz lichefiat în Georgia", spune analistul.
La rândul său, Dmitri Alexandrov, şeful Departamentului de analiză de la compania "Univer", precizează că gazoductul Transcaspic - dacă se va mai construi totuşi - va fi principala sursă de aprovizionare pentru Nabucco, fiindcă resursele din Azerbaidjan au fost foarte supraevaluate, iar accesul la rezervele iraniene de gaz Europa şi l-a tăiat singur. "Cu toate acestea, versiunea originară a traseului presupune conectarea conductei Transcaspice la Nabucco şi pomparea spre Turcia - spune el. În principiu, conducerea turcă s-a răcit oarecum faţă de acest proiect, probabil din cauza eforturilor depuse de partea rusă, dar nu putem exclude posibilitatea ca, la unele presiuni din partea UE, în special a Comisiei Europene sau dacă se manifestă interesul SUA, atunci iar va creşte interesul pentru proiect. Prin urmare, riscurile pentru South Stream se menţin."
Pe de altă parte, Alexandrov crede că varianta transportării gazului turcmen lichefiat pe Marea Neagră va creşte foarte mult preţul acestei materii prime. "Astfel, deocamdată, pentru proiectul gazului lichefiat de la Marea Neagră, rămâne doar gazul azer, iar această ţară nu are capacităţi disponibile pentru export. Să construieşti un terminal de 1-2-3 milioane de tone de gaz lichefiat pe an nu are sens, iar acest lucru nu este o ameninţare pentru planurile Gazprom sau pentru South Stream".
Gazoductul Transcaspic ar putea deveni un real pericol pentru South Stream numai după delimitarea precisă a frontierelor dintre cele 5 state: Iran, Azerbaidjan, Turcmenistan, Rusia şi Kazahstan. Turcmenii şi azerii vor să rezolve problema pentru segmentul lor şi probabil că nimeni nu-i poate opri. Şi atunci ar fi gaz pentru AGRI.
Dacă vrea Putin.
Dar dacă nu vrea?
Reamintim că depeşele publicate de WikiLeaks prezintă dovezi care atestă că Putin a provocat deliberat războiul gazelor dintre Ucraina şi Rusia din 2009, pentru a-i determina pe gânditorii de la Bruxelles să accepte construirea gazoductului NordStream pe fundul Mării Baltice. Putin a lovit două ţinte cu o katiuşă: i-a convins pe nemţi că altfel nu se poate, iar ucrainenii au intrat în jocul lui ca nişte berbeci.
Pentru a menţine monopolul absolut al ţevii ruseşti pe continent, personajul este în stare de orice.
Cacealma sau nu, proiectul uzinei de gaz lichefiat al lui Putin pune în pericol proiectul AGRI, la care Traian Băsescu ţine foarte mult. România nu are fonduri pentru o asemenea construcţie, şi nici partenerii nu au.
Dar are un atu important: Uniunea Europeană, care sperăm că nu poate să uite cât de importantă este diversificarea surselor de energie.

Viorel Patrichi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu