vineri, 19 august 2011

Hannibal a trecut Alpii., Ce va face Emil Boc?

Teofil Răchiţeanu: Emil Boc este un kamikaze în politica de la Bucureşti

Teofil Răchiţeanu, fostul profesor de istorie al lui Emil Boc, mi-a povestit că premierul, care-i face pe mulţi să se perpelească pentru că a vrut să le taie “lefurile şi pensiile nesimţite”, era impresionat de soarta lui Hannibal. Strategul trecuse Alpii cu elefanţii ca să-i surprindă pe romani. Păstrând proporţiile, Emil Boc trece printr-un deşert de ură şi neputinţă, pe care alţii l-au provocat. Cum va ieşi de-aici? Mulţi stau pe margini. Unii îşi freacă deja palmele, comandă sondaje deocheate să vadă cât de mult au urcat ei în iubirea poporului...


Ce va fi? Cine poate fi prooroc în satul lui? Emil Boc ar izbuti? Cum se reflectă legile date de aleşii noştri pentru „cealaltă Românie”, cea adevărată? Cum se vede politica „Miticilor” prin prisma moţilor de la Răchiţele? (Evident, eu pun accentul pe silaba „mi-” fiindcă noi, cei din sud, indiferent de unde am veni, coborâm de-a dreptul din mitologia răului pentru unii transilvăneni care se simt abandonaţi…).
Cu asemenea gânduri am pornit spre satul premierului nost’, ştiind că voi găsi oameni fascinanţi. Şi aşa l-am cunoscut pe profesorul Teofil Răchiţeanu, dascălul lui Emil Boc într-ale istoriei şi limbii române. Este membru al Uniunii Scriitorilor, a publicat peste 20 de cărţi, are o cultură impresionantă şi, mai ales, a adunat multă suferinţă şi sensibilitate pe care o întrezărim apoi în poemele lui.
Este al zecelea copil al unei familii care a avut o soartă dramatică. După război, tatăl lui a fugit în munţi, cu ceata lui Todor Şuşman, primarul care nu a acceptat confiscarea averii şi care i-a convins că vin americanii…
Şi americanii… n-au mai ajuns.
Securiştii şi miliţienii îi schingiuiau nevasta să spună unde se ascunde „banditul”. Când i s-a născut Teofil, cel de-al zecelea copil, Petrea lui Indrei l-a lăsat pe Şuşman şi s-a întors în sat. Şuşman a crezut că l-a trădat la Securitate. Într-o noapte, oamenii lui l-au răpit, l-au schingiuit şi l-au ucis pe munte. I-au aruncat trupul într-o hudă. Unul din martorii epocii povesteşe într-o carte publicată de Teofil Răchiţeanu:
“Muiere lui Petre lui Indrei o fost bătută de Securitate, care crede că Petre s-o dus cu Şuşman. O fost lucrul cel mai urât care l-o făcut Şuşman, pântru c-o luat tata de la zece prunci şi o faptă ca asta nu poate fi iertată. Şi omu era nevinovat, l-o putut prinde pe Şuşman şi l-o putut da la Securitate, da nu l-o lăsat sufletu. O fost om bun şi uite ce-o păţit! Şuşman o mai omorât pă Paşcu Bontii, l-o luat de acasă, l-o purtat pă munţi, desculţ, toamna, pe brumă. L-o chinuit cum nu să mai există. I-o tăiat carne din corpul lui şi l-o făcut s-o mânce. O mai omorât pe Târtai, că era bătrân, beteag, tuşe şi să teme să nu-l audă tuşind, să-i descopere şi să-i prindă. Şuşman l-o puşcat. Nu şti nime unde l-o îngropat”.
Cum era « pui de bandit », Teofil Răchiţeanu, specializat în tehnologiile de vârf Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Blaga…, a rămas până la pensie profesor suplinitor în satul lui. Şi culmea, se mândreşte cu un asemenea statut! « Ultimul Decheneu al românilor », cum l-au numit unii critici literari, vorbeşte cu drag despre satul lui. El are vorbe mai frumoase ca ale mele:
„Documente istorice concrete din vechime despre satul Răchiţele nu prea există. Primele menţiuni apar după 1860. După tradiţia orală, rezultă nişte lucruri tare interesante.
Primii locuitori din aceste ţinuturi au fost nişte iobagi fugiţi de pe moşiile grofilor unguri, după înăbuşirea răscoalei lui Gheorghe Doja din 1514. Atunci legiuitorii maghiari au dat nişte legi dure de tot şi unii iobagi nu au mai suportat. Aveau un spirit de libertate mai dezvoltat şi au fugit în munţii din jurul Vlădesei, care erau acoperiţi de păduri virgine. Se spune că primul om care a venit aici a ajuns cu soţia şi cu trei copii. A găsit loc pe Suliţă. Satul are 7 văi: Valea Stanciului, Valea Răchiţele, Valea Agastăului, Valea Gingineasa, Pârâul Corbului, Pârâul Cuciulatului, Pârâul Dosului. Satul este înşirat pe 7 dealuri şi 7 văi. Şi acel om a găsit un loc în pădure cu nişte fagi groşi. Ăsta ar fi bun de masă. L-a tăiat cu soţia, cu fierăstrăul, la înălţimea unui metru. Mai încolo erau doi fagi, la distanţă de doi-trei metri unul de altul. I-a tăiat la înălţimea de 50 de centimetri.
Acolo va fi o laviţă. Mai încolo, a găsit patru fagi pe care i-a tăiat la înălţimea unui pat. După ce a făcut mobilierul, a cioplit bârne şi a zidit în jurul acestor obiecte o casă pe care a acoperit-o, la început cu scoarţă de brad şi cetină, apoi cu şindrilă. Tradiţia spune că acest prim locuitor se numea Baciu.
După el au venit alţii. Având oroare de sălbăticie, autorităţile ungureşti nu i-au căutat.
Nu s-au făcut cercetări pentru a stabili urme de locuire mai vechi.
Aceşti oameni au întemeiat o comunitate mică şi au început lupta pentru defrişarea terenurilor din pădure ca să-şi facă loc de cosire. Fără vite nu se putea trăi aici. Toate aceste dealuri cu fâneţe au avut păduri pe ele. Generaţii întregi au scos rădăcini, au nivelat pământul pentru a face loc de fân. Mai târziu, au cultivat câte puţin şi cartofi. Pomii nu se fac din cauza brumelor târzii.
Eu presupun că, din cauza răchiţilor multe de pe vale, satul s-a numit Răchiţele. După ce s-au oficializat lucrurile, centrul satului s-a numit Făgădău, adică „fogădău” - „loc de întâlnire”. Aici veneau oamenii la biserică, îşi aranjau treburile peste săptămână. Beau un vin sau ţuică şi plecau. Nu am avut aici maghiari sau ţigani. Bătrânii spun că Horea ar fi poposit în Făgădăul nostru”.


O altă Vitorie Lipan

Toată viaţa a căutat osemintele tatălui şi încă pare să nu aibă hodină până nu află tot adevărul.
Se hotărăşte greu să evoce câte ceva din drama familiei lui. „Eu m-am născut într-o familie cu 10 copii. Tata a fost omorât de Şuşman pe când avea 36 de ani, iar mama - 33. Ea era însărcinată atunci cu al zecilea copil, cu mine. După moartea lui, interpretată ca o trădare a regimului comunist că s-a dat de partea lui Şuşman, mama a fost prigonită cumplit ca să divulge unde se ascunde banda lui Şuşman. Nici Securitatea, nici mama nu ştiau că tata fusese omorât de Şuşman. Abia la 7 ani de la moartea lui, am aflat adevărul. Mama trăia atunci cu convingerea că el este închis undeva şi că va veni acasă. Pentru mine a fost o perioadă extrem de grea. Securitatea le-a interzis tuturor oamenilor din sat, inclusiv rudelor, să ne viziteze sau să ne ajute cu ceva. Nu mai aveam ce mânca la un moment dat şi am scos cartofii din pământ abia semănaţi, ca să facem o ciorbă.
Securitatea a aflat la scurtă vreme ce s-a întâmplat cu tata şi, după un an, a încetat prigonirile, însă nici nu a anunţat-o pe mama. Cea care a spus la Securitate tot ce s-a întâmplat a fost o femeie care trăieşte şi astăzi pe rotile, la Lipnic, în Banat. A fost atenţionată să nu povestească un cuvânt că nu mai vede soarele. Ea era drăguţa unuia din feciorii lui Şuşman. Multe informaţii le-am cules de la ea. Tata fusese omorât într-o noapte şi, dimineaţa următoare, ea s-a întâlnit cu feciorul lui Şuşman. Umblau zvonurile că pe mama o omoară în bătăi şi atunci femeia aceea a spus tot, din milă. S-a angajat apoi ca informatoare la Securitate. Nu mai avea altă cale, nu avea de ales. Aşa a scăpat. Nici rău la Şuşmani nu le-a făcut.

Pui de bandit


Pe când eram elev în clasa a treia, am primit un premiu la serbare. Eram „pui de bandit”. Directorul nu mi-a dat cărţi, mi-a luat un trening. Părinţii toţi erau acolo, era şi mama mea. Primarul a urcat pe scenă, a smuls costumul din mâna directorului: „Nu trebuie date premii pentru copiii de bandiţi”.
Mama plângea. Eram împăcat cu ideea, mă maturizasem. Cine striga după mine „pui de bandit” îl pocneam cu o piatră. Nu mă interesa ce se întâmplă după aceea.
Mă obişnuisem cu ideea.
Trupul tatălui meu n-a fost niciodată găsit. Prin peregrinările mele prin munţi, l-am căutat de nenumărate ori, însă în zadar. L-au dosit în aşa fel, încât nimeni niciodată să nu găsească vreo urmă. Şi aşa a şi fost. Ciudat e că nişte istorici clujeni - Cornel Jurju şi Cormin Budeancă – închină acestui Şuşman o carte („Suferinţa nu se dă la fraţi”, Editura Dacia 2001), în care un criminal odios este scos drept erou. A devenit din 1990, încoace, o modă prin care, dintr-un borfaş oarecare, să se scoată neapărat un aprig luptător anticomunist, modă căreia cei doi istorici, prea grăbiţi spre a ieşiu la rampa istoriei, i-au căzut victime. Halal obiectivitate! Un poem al meu, „Mortul fără mormânt”, evocă acest eveniment al vieţii mele.

Plopul lui Geo Bogza

Mai târziu, l-am cunoscut pe maestrul Geo Bogza. Eram la Cluj, terminasem Facultatea de filologie. Nu aveam slujbă. Scriam pe la diverse ziare şi reviste mici cronici şi reportaje. Câştigam minimul necesar, cât să nu mor de foame. Nu aveam locuinţă. Locuiam pe la prieteni, care după cum se îndura. Mi se tot promitea un post la o redacţie. Eu sunt printre fondatorii revistei „Echinox”, cu Eugen Uricaru, cu Marian Papahagi, Dinu Flămând, Ion Pop. În 1973, revista a hotărât să publice o pagină cu cele mai frumoase poezii ale mele, scrise până atunci. Am selecţionat 10 poeme şi le-am dat la revistă. Noi făceam benevol şi corectură, lucram şi în tipografie. Cenzura a respins pagina. Din 10 poezii, au zis că merg numai două. Reproşul era că atmosfera era prea mistică. Poeziile erau profund metafizice şi de la metafizică la mistică, pentru ei nu era nicio diferenţă.
M-au supărat mult.
Şi, cum Geo Bogza avea o rubrică în „Contemporanul”, în care prezenta, ca un spirit justiţiar, diverse cazuri, m-am gândit să mă plâng acestui om, pe care îl consideram ca un suprem etalon de morală şi conştiinţă. Am furat şpaltul de la tipografie, l-am pus în plic şi i l-am trimis lui Geo Bogza. I-am spus că nu numai mie mi se întâmplă, ci şi altora. Spre surprinderea mea, Geo Bogza mi-a răspuns. A publicat o tabletă în „Contemporanul”. „Scrisori de la un tânăr poet”, în care spune ce s-a întâmplat cu poeziile mele. Constată că la Cluj poezia are duşmani. Publică două poeme şi regretă că nu are spaţiu să publice cât mai multe. Era pe prima pagină din „Contemporanul”. În stânga, era portretul lui Ceauşescu. În dreapta, apărea tableta lui Bogza despre mine.
Apoi, s-a închegat între noi o corespondenbţă. Am schimbat peste 100 de scrisori. Cu un an înainte de Revoluţia din 1989, Geo Bogza a devenit disident. Erau oprite scrisorile noastre. Am publicat corespondenţa după 1990 în cartea „Scrisori către tineri ardeleni”. Eu nu aveam bani s-o public singur. Ilie Rad de la Facultatea de Jurnalistică din Cluj avea şi el 3 scrisori de la Geo Bogza. Poetul Viorel Mureşan avea şi el două scrisori de la scriitor. Ei au insistat să le dau scrisorile mele ca să le publice împreună cu ale lor.
Prin anii 1985-1986, securiştii mi-au confiscat scrisorile. Eu aveam o căbănuţă la Ic Ponor, pe Valea Obârşiei. Acolo stăteam vara şi scriam în vacanţă. Era zonă frumoasă şi eu eram mort după păstrăvi. Îmi mai scriau Bogza, Augustin Buzura. A fost în vizită la mine un scriitor american de origine română. Atunci trebuia să informezi dacă vine un străin la tine. Pe el l-a adus la mine un profesor universitar de la Cluj, Mircea Borcilă, actualmente preşedintele Societăţii Blaga.
Securiştii veneau în lipsa mea, mi-au cotrobăit şi mi-au luat jumătate din jurnalul pe care l-am scris acolo.Nu am făcut adresă la CNSAS, dar am făcut apel la securişti să-mi dea documentele. Am publicat cartea fără partea pierdută.
Consider, până la urmă, că am făcut bine că am ales acest exil. Eu, când am venit aici, am plecat dintr-un post de redactor la ziarul „Făclia” de la Cluj. M-am scârbit fiindcă mi se cerea să public editoriale despre Ceauşescu şi să intru în PCR. Şi am zis aşa, după ce redactorul şef mi-a modificat un articol: „Cine şi-a băgat picioarele în textul meu?” „Pardon, tinere, aşa trebuia să scrii, ca un activist.” „Eu nu sunt activist”. „Uite ce scrie pe prima pagină a ziarului, sub frontispiciu: „Organ al Comitetului Judeţean de Partid Cluj.” Toţi care scriem în ziarul ăsta suntem activişti, vrem noi sau nu vrem”. Teribil compromis pentru un poet liber. Şi am zis aşa, decât să mă prostituez sub semnătura mea, mai bine mă duc undeva dascăl şi învăţ nişte copii să scrie şi să citească. M-am interesat la mine în sat dacă nu este un post. Directorul m-a invitat pe catedra lui. Eu predam
româna la a IX-a şi a X-a şi istoria la V-VIII.”
Când l-a cunoscut, Geo Bogza i-a oferit un ceas de mână şi, în semn de preţuire, i-a desenat pe cadran un plop, simbolul verticalităţii.

Hannibal, modelul lui Emil Boc

Emil Boc i-a sponsorizat o carte, dar „cu banii lui din buzunar”. Era primar la Cluj pe-atunci. „Puteam să-ţi dau banii printr-o firmă, dar vreau să fie din banii mei pentru că mi-ai fost dascăl”.
Ştie ce-a semănat şi de aceea, are mare încredere că fostul lui elev nu va fura, nu va trişa.
„I-am fost dascăl din clasa a V-a până în clasa a VIII-a. Eram profesor de română, dar predam şi istoria. Lucram ca suplinitor. Făceam uneori şi câte-o oră de română. Istoria îmi plăcea în mod cu totul special. Copiilor le părea rău că vine pauza. Eu epicizam prezentarea evenimentelor. Bătăliile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul le făceam cu scheme de luptă. Stăteau copiii cu gura căscată. Aveam o carte despre marile bătălii ale lumii. Clasa lui Emil Boc a fost cea mai bună din toate câte am avut timp de 33 de ani. Acolo erau vreo 15 copii de nota 10. Sclipitori! Printre care şi Emil Boc. Parcă le vedeai rotiţele imaginaţiei cum se mişcă în creierul lor. Eu am aplicat o metodă specială: îi puneam să se asculte unul pe altul. La fiecare oră, un elev făcea pe profesorul. În prezenţa mea. Punea întrebări şi toată clasa dădea note şi făcea media. Fiecare îşi motiva nota. Astfel că toţi copiii se
îndemnau şi fiecare învăţa acasă ca să-l poată prinde pe celălalt. Nu am găsit metoda în practica sau teoria pedagogică. Dăscălia se învaţă la clasă, nu din metodici. Tu vezi ce material ai şi ce poţi face din el.
La un moment dat, am avut o oră deschisă şi mi-au venit 42 de profesori. Era o inspecţie, eu nu am dat niciun grad, am fost suplinitor toată viaţa mea. Doar definitivatul l-am dat. Postul era ocupat de directorul din sat, care mi-era prieten. Şi cât a fost el director, eu îl suplineam. Nu m-am dus la grade pentru că mi se cereau recomandări de la secretarul de partid din zonă, care era un semianalfabet. Mă punea să scriu texte despre Cântarea României şi nu am scris niciodată. Îmi dădea mereu referinţe rele fiindcă nu eram bun pe linie politică. Şi nu mă puteam prezenta la grad fără recomandarea lui. A venit Revoluţia şi am rămas fără grade. Directoarea a fost inspectată atunci, adică i s-a cerut o inspecţie la inspecţie. A venit la istorie la mine. Aveam o lecţie despre războaiele punice la clasa a V-a, unde era Emil Boc. Prezentasem cu o oră înainte războaiele punice, cu trecerea lui Hannibal peste munţi, cu
strategiile lui. Copiii erau numai ochi şi urechi.
Toţi dascălii s-au înşirat pe nişte scaune pe marginea clasei ca să încapă. „Copii, sper că nu vă e frică de aceşti tovarăşi care au venit la noi să vadă cum învăţăm...” S-a ridicat Emil Boc şi zice: „Păi dacă lui Hannibal nu i-a fost frică de mulţimea romanilor, nouă de ce ne-ar fi frică?” De curiozitate, puteţi consulta procesul verbal de la şcoală…
Juca fotbal mereu în pauze, spărgea geamuri. Învăţa bine, dar era şi zburdalnic din cale-afară. A prins dragoste de istorie de la mine şi i-am dat recomandare pentru liceul de filologie-istorie din Cluj. Pe urmă, a vrut să dea la drept, dar nu a corespuns politic dosarul. Şi i-am spus să facă istoria, iar când a terminat, numai bine a venit Revoluţia şi s-a înscris la Drept”.
Dascălul de departe îi ia apărarea fostului elev. Pe când era primar la Cluj, Emil Boc cerea fiecărei familii de tineri să planteze un pom la naşterea unui copil. Era o idee veche şi frumoasă, dar ziariştii l-au luat peste picior. Ei nu ştiau ce însemna consacrarea, închinarea unui copil către un arbore în tradiţia noastră. Un asemenea gest apotropaic nu încăpea într-o ştire senzaţionalistă.
L-am întrebat dacă mai crede în fostul ucenic, acum, după ce i-a tăiat din pensie. „Da, cred în el. Este singurul politician necorupt”. I-am spus că ar mai fi şi alţii, însă profesorul nu mă bagă în seamă şi merge mai departe:
„Este foarte bine intenţionat. Că nu poate să facă tot ce vrea este altceva. Duşmăniile sunt multe şi mari... însă face totul din suflet, crede în ce face. După mine, Emil Boc este un premier care a îmbrăcat cămaşa morţii în politică. El ştia de la început în ce se bagă... Este un kamikaze şi e conştient...”
După ce i-am cunoscut bătrânii, după ce l-am văzut pe dascălul lui, eu cred că politicianul Emil Boc se va salva ca om politic, va reuşi să depăşească această perioadă cumplită pentru toţi românii. Copilul care îl admira atât de mult pe Hannibal nu-şi uită rădăcinile. Şi dacă nu se va schimba, oamenii vor crede în el numai dacă nu va minţi. Mai ales transilvănenii…
Nu am premoniţii şi intuiţia nu mă înşală de regulă.
„Încleştarea va fi teribilă”, spune profesorul.

Viorel Patrichi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu